joi, 16 octombrie 2014

Umbra unei viori

Umbra unei viori

Vântul șuieră cu jale
Prin sufletul unei viori
Frunzele de-un galben palid
Stau să cadă peste ea
Praful se ridică-n aer
La atingerea corzii uitate
De –un trecut ce varsă lacrimi
Peste un prezen ce plânge sângele
Viitorului nepăsător.
Un actor grăbit ce vede
Nu mai simte ce-a simțit
Și cu masca strâns pe față
El rămâne împietrit
Și vioara acum plânge
Și cu note grave strânge
Durerea acelor frunze și-a actorului grăbit
Chiar și vântul se oprește
Toți copacii se deschid
Acum păsările cântă
Toate pân-la asfințit
Fără corzi vioara cântă
Peste munți și peste dealuri
Norii se transformă-n flăcări
Ploaia cade pe pământ
Lava iese din adâncuri
Un ocean de-un roșu crunt.
Dansul lebedelor negre
Îi cuprinde acum pe toți
Iar vioara mult prea mică
Acum cântă pentru morți.
Menestrelu-i pune-o coardă
Cu-o atingere suavă
Pact cu diavolul el face
Totul se transformă-n lavă
Tot ce-i viu acuma piere
Tot e ars și în durere
Vraja muzicii învie
Orice suflet fără glie.
Menestrelul acum plânge
Atingând ușor o umbră
O vioara blestemată

Amuțită dintr-o dată...

Source:artmajeur

miercuri, 15 octombrie 2014

Tranzit sufletesc

Tranzit sufletesc
Arunc pământ din sarcofag
Peste suflete deșarte
Plâng cu lacrimi ce se sparg
În cuvintele din carte.
Îmi vând trupul unui mag
Ce mă duce mai departe
Către o barcă cu catarg
Ce plutește către moarte.
Arunc ancora în larg
Și aștept ceva aparte
Simt durerea-n esofag
Ce ușor ea mă desparte
De visare și de arte
De coșmarul meu din carte.

Source: death

Confuzie

Confuzie
Troznește dușumeaua-n miez de noapte 
De pretutindeni s-aud șoapte 
Lumina candelabrului s-oprește 
Și-un râs malefic mă trezește

Și-l văd cum zgârie viniluri 
Creând simfonii de umbre și triluri 
Și-un dans macabru mă cuprinde 
Iubirea demonului m-aprinde

Imaginea-mi tremură-n oglindă 
Și-mi văd sângele cum se perindă 
Simt fiorul rece ce m-apasă 
Sunt liniște sau sunt angoasă? 
Sunt treaz sau visez? 
Sunt bine sau delirez? 
Sunt eu sau nu mai sunt? 
Sunt demon sau sunt sfânt?

Source:nerdsmagazine

marți, 7 octombrie 2014

Gând de toamnă

Gând de toamnă

O voce ce îmi apare-n gând,
Mă cheamă către tine.
Și mirosul tău subilm
Plutește către mine.

Este ceață acum în ochii mei
Și merg din inerție,
Ca în palma ta s-ajung
Sau poate-n toate o mie.

Și merg pe pielea ta crăpată
De frig și de durere,
Și știu că fiecare pas
 Înseamnă o mângâiere.

Adorm pe sânul tău
Îmbrățișat de frunze,
Și tu plângi pe chipul meu
Acum te simt pe buze.

Tu mă trezești în stilul tău
Cu-n cor de păsărele,
Și totu-n jurul meu acum
E verde și nu piere.

Copaci dansează-n depărtare
Și toți conduși de tine,
Și eu dansez acum cu ei
Ca să te simt în mine.

Un ultim sărut noi vom avea
Pentru iubirea noastră,
Ce imposibilă va fi

Eu om și tu crăiasă.


miercuri, 1 octombrie 2014

Întoarcerea la origini

      Stau în vârf de munte și privesc cerul  pur și neschimbat. Razele soarelui nu mai mângâie pământul ca altădată, totu-i rece. Spirite animalice se aud în ecoul pădurii, nechezatul cailor uciși în lupte. Călcând pământul simt durerea strămoșilor, simt iubirea lor nemărginită. Scrijelit în stâncă văd ultimele lor cuvinte, văd pictat cu sânge un vis neîmplinit. Copacii seculari încearcă să îmi arate trecutul, doar ei știu adevărul, doar ei au simțit iubirea, frica și durerea strămoșilor noștri. Eu nu văd, dar sentimentul de tristețe mă cuprinde, simt nevoia să îmbrățișez copacul. Cu ochii închiși și sufletul deschis primesc natura, aștept să mi-se destăinuie. Văd tractoare cum ară inima naturii, lăsând în urmă șanțuri adânci de regret. Sunt parcă paralizat, îmi e greu să văd, iar durerea pământului mă cuprinde. O lumină puternică se reflectă în ochii mei înlăcrimați, sunt zâne ce aruncă în șanțurile inimii semințele speranței. O muzică tribală începe să cânte, iar din inima pământului țâșnesc lacrimi de lavă. Vocile strămoșilor alungă înaripatele, animalele pădurii se ascund. Copacii știu că momentul răzbunării se apropie. Râurile sunt tulburi, pământul se crapă, iar florile gingașe se ofilesc. Animalele sălbatice parcă vestesc sfârșitul, sunetul lor este asemenea unui ritual de jertfe din antichitate. Acest sunet te împietrea, timp de câteva minute fără oprire animalele au plâns. O liniște abisală a acoperit pământul, iar soarele a dispărut lăsând luna să dăinuie pe pământ ca o adevărată regină a duhurilor. Rece este totul în jurul meu, sufletu-mi tremură, ceața mă orbește, iar lumini ce pâlpâie necontenit se zăresc printre ramuri. Dragostea se transformă în nebunie. Dar nebunia, adevărata dragoste a poporului pornește cu tobe și trompete. Ne naștem din pământ, creștem cu ajutorul lui și în final tot el ne mistuie. Tot binele pământului este înghiţit, iar răul iese la suprafaţă. Din adâncuri spirite reîncarnate vin în apărarea inimii. Sunt spirite eliberate, lipsite de sentimente, având o singură dragoste, cea pentru pământ. Iubirea lor se transformă în nebunie, iar toţi cei rămaşi pe pământ sunt închişi şi biciuiţi. Sunt lipsiţi de substanţă, de aceea spiritele s-au ridicat  atât de ameninţătoare ca nişte monştrii străvechi ce te răpun cu privirea şi îţi umple gândurile cu senzaţii de plumb topit în sânge. Începutul Apocalipsei se anunţă promiţător. Pentru prima oară pământul vorbeşte, o voce groasă şi răguşită se aude în toată zarea: "Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea." Atunci am înţeles! Gândurile mele parcă erau într-o centrifugă, ochii mei proiectau în neant imaginile răului, faptele pe care omenirea le-a produs pe acest pământ. Războaiele permanente, dure, ascunse şi fără frontiere ale orgoliului uman, decapitarea naturii în scopuri derizorii, înecarea apelor cu substanţe toxice dintr-un exces de zel, sufocarea aerului de către o industrie în floare, măcelărirea animalelor în scopurile jertfei moderne, vlăguirea resurselor în detrimentul zgârie-norilor. Acum pământul se întoarce împotriva noastră şi va brăzda pe trupul nostru aşa cum noi am brăzdat pe scoarţa copacilor, ne va arunca în ape pline de ţiţei şi ne va da să respirăm tot dioxidul pe care maşinile noastre luxoase îl eliminau. Ne va ţine sub tortură până când sufletul nostru îşi va reaminti ce înseamnă cu adevărat să îţi apreciezi căminul, părinţii şi fraţii!

Source:Earth