Umbra unei viori

Umbra unei viori

Vântul șuieră cu jale

Prin sufletul unei viori

Frunzele de-un galben palid

Stau să cadă peste ea

Praful se ridică-n aer

La atingerea corzii uitate

De –un trecut ce varsă lacrimi

Peste un prezen ce plânge sângele

Viitorului nepăsător.

Un actor grăbit ce vede

Nu mai simte ce-a simțit

Și cu masca strâns pe față

El rămâne împietrit

Și vioara acum plânge

Și cu note grave strânge

Durerea acelor frunze și-a actorului grăbit

Chiar și vântul se oprește

Toți copacii se deschid

Acum păsările cântă

Toate pân-la asfințit

Fără corzi vioara cântă

Peste munți și peste dealuri

Norii se transformă-n flăcări

Ploaia cade pe pământ

Lava iese din adâncuri

Un ocean de-un roșu crunt.

Dansul lebedelor negre

Îi cuprinde acum pe toți

Iar vioara mult prea mică

Acum cântă pentru morți.

Menestrelu-i pune-o coardă

Cu-o atingere suavă

Pact cu diavolul el face

Totul se transformă-n lavă

Tot ce-i viu acuma piere

Tot e ars și în durere

Vraja muzicii învie

Orice suflet fără glie.

Menestrelul acum plânge

Atingând ușor o umbră

O vioara blestemată

Amuțită dintr-o dată...

Source:artmajeur

Tranzit sufletesc

Tranzit sufletesc

Arunc pământ din sarcofag

Peste suflete deșarte

Plâng cu lacrimi ce se sparg

În cuvintele din carte.

Îmi vând trupul unui mag

Ce mă duce mai departe

Către o barcă cu catarg

Ce plutește către moarte.

Arunc ancora în larg

Și aștept ceva aparte

Simt durerea-n esofag

Ce ușor ea mă desparte

De visare și de arte

De coșmarul meu din carte.

Source: death

Confuzie

Confuzie

Troznește dușumeaua-n miez de noapte 

De pretutindeni s-aud șoapte 

Lumina candelabrului s-oprește 

Și-un râs malefic mă trezește

Și-l văd cum zgârie viniluri 

Creând simfonii de umbre și triluri 

Și-un dans macabru mă cuprinde 

Iubirea demonului m-aprinde

Imaginea-mi tremură-n oglindă 

Și-mi văd sângele cum se perindă 

Simt fiorul rece ce m-apasă 

Sunt liniște sau sunt angoasă? 

Sunt treaz sau visez? 

Sunt bine sau delirez? 

Sunt eu sau nu mai sunt? 

Sunt demon sau sunt sfânt?

Source:nerdsmagazine

Gând de toamnă

Gând de toamnă

O voce ce îmi apare-n gând,

Mă cheamă către tine.

Și mirosul tău subilm

Plutește către mine.

Este ceață acum în ochii mei

Și merg din inerție,

Ca în palma ta s-ajung

Sau poate-n toate o mie.

Și merg pe pielea ta crăpată

De frig și de durere,

Și știu că fiecare pas

 Înseamnă o mângâiere.

Adorm pe sânul tău

Îmbrățișat de frunze,

Și tu plângi pe chipul meu

Acum te simt pe buze.

Tu mă trezești în stilul tău

Cu-n cor de păsărele,

Și totu-n jurul meu acum

E verde și nu piere.

Copaci dansează-n depărtare

Și toți conduși de tine,

Și eu dansez acum cu ei

Ca să te simt în mine.

Un ultim sărut noi vom avea

Pentru iubirea noastră,

Ce imposibilă va fi

Eu om și tu crăiasă.

Întoarcerea la origini

      Stau în vârf de munte și privesc cerul  pur și neschimbat. Razele soarelui nu mai mângâie pământul ca altădată, totu-i rece. Spirite animalice se aud în ecoul pădurii, nechezatul cailor uciși în lupte. Călcând pământul simt durerea strămoșilor, simt iubirea lor nemărginită. Scrijelit în stâncă văd ultimele lor cuvinte, văd pictat cu sânge un vis neîmplinit. Copacii seculari încearcă să îmi arate trecutul, doar ei știu adevărul, doar ei au simțit iubirea, frica și durerea strămoșilor noștri. Eu nu văd, dar sentimentul de tristețe mă cuprinde, simt nevoia să îmbrățișez copacul. Cu ochii închiși și sufletul deschis primesc natura, aștept să mi-se destăinuie. Văd tractoare cum ară inima naturii, lăsând în urmă șanțuri adânci de regret. Sunt parcă paralizat, îmi e greu să văd, iar durerea pământului mă cuprinde. O lumină puternică se reflectă în ochii mei înlăcrimați, sunt zâne ce aruncă în șanțurile inimii semințele speranței. O muzică tribală începe să cânte, iar din inima pământului țâșnesc lacrimi de lavă. Vocile strămoșilor alungă înaripatele, animalele pădurii se ascund. Copacii știu că momentul răzbunării se apropie. Râurile sunt tulburi, pământul se crapă, iar florile gingașe se ofilesc. Animalele sălbatice parcă vestesc sfârșitul, sunetul lor este asemenea unui ritual de jertfe din antichitate. Acest sunet te împietrea, timp de câteva minute fără oprire animalele au plâns. O liniște abisală a acoperit pământul, iar soarele a dispărut lăsând luna să dăinuie pe pământ ca o adevărată regină a duhurilor. Rece este totul în jurul meu, sufletu-mi tremură, ceața mă orbește, iar lumini ce pâlpâie necontenit se zăresc printre ramuri. Dragostea se transformă în nebunie. Dar nebunia, adevărata dragoste a poporului pornește cu tobe și trompete. Ne naștem din pământ, creștem cu ajutorul lui și în final tot el ne mistuie. Tot binele pământului este înghiţit, iar răul iese la suprafaţă. Din adâncuri spirite reîncarnate vin în apărarea inimii. Sunt spirite eliberate, lipsite de sentimente, având o singură dragoste, cea pentru pământ. Iubirea lor se transformă în nebunie, iar toţi cei rămaşi pe pământ sunt închişi şi biciuiţi. Sunt lipsiţi de substanţă, de aceea spiritele s-au ridicat  atât de ameninţătoare ca nişte monştrii străvechi ce te răpun cu privirea şi îţi umple gândurile cu senzaţii de plumb topit în sânge. Începutul Apocalipsei se anunţă promiţător. Pentru prima oară pământul vorbeşte, o voce groasă şi răguşită se aude în toată zarea: "Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea." Atunci am înţeles! Gândurile mele parcă erau într-o centrifugă, ochii mei proiectau în neant imaginile răului, faptele pe care omenirea le-a produs pe acest pământ. Războaiele permanente, dure, ascunse şi fără frontiere ale orgoliului uman, decapitarea naturii în scopuri derizorii, înecarea apelor cu substanţe toxice dintr-un exces de zel, sufocarea aerului de către o industrie în floare, măcelărirea animalelor în scopurile jertfei moderne, vlăguirea resurselor în detrimentul zgârie-norilor. Acum pământul se întoarce împotriva noastră şi va brăzda pe trupul nostru aşa cum noi am brăzdat pe scoarţa copacilor, ne va arunca în ape pline de ţiţei şi ne va da să respirăm tot dioxidul pe care maşinile noastre luxoase îl eliminau. Ne va ţine sub tortură până când sufletul nostru îşi va reaminti ce înseamnă cu adevărat să îţi apreciezi căminul, părinţii şi fraţii!

Source:Earth

Dacă toate femeile...

Dacă toate femeile...

Dacă toate femeile ar naște în același timp și țipătul nașterii s-ar auzi în lume...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile ar apărea  în același moment pe un ecran gigant în timp ce își leagănă copilul la ore târzii în noapte...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile și-ar săruta pe frunte copilul înainte de culcare, în același timp, iar acest moment  s-ar vedea în lume, toți copii orfani ar simți dragostea de mama și somnul liniștit...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile ar cânta un cântec de leagăn în același timp și acesta s-ar auzi pe tot pământul, nu ar exista om care să nu adoarmă...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile și-ar îmbrățișa copiii în același timp, iar acest moment ar apărea pe un ecran gigant, un moment de pace s-ar revărsa pe acest pământ...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile le-ar spune iubiților/soților „te iubesc!”, în același timp, iar acest moment s-ar auzi în lume, nu ar exista dragoste mai mare pe pământ...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile ar plânge  în același timp, nu ar exista cascadă mai puternică ca aceea...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile ar fi agresate în același timp și țipătul disperării s-ar auzi în lume...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile și-ar vărsa sudoarea muncii într-un singur loc, nu ar exista ocean mai mare ca acela...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile ar apărea pe un ecran gigant în timp ce își îngrijesc iubirile vieții pe patul de moarte, o liniște sublimă s-ar așterne pe fața pământului...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile s-ar ține de mână în același timp, nu ar mai exista bărbați care să le rănească, iar suferința ar dispărea de pe acest pământ...durerea iubirii prin vene ne-ar trece nouă și noi toți am împietri. 

Dacă toate femeile ar fi iubite și respectate...o altă lume ar fi!

Dacă toate femeile...

Source:bookdrum

Un mesaj pentru voi!

Un om de afaceri de succes se gândește într-un final să își viziteze mama la spital, aceasta fiind internată pentru probleme psihice.

(Omul de afaceri)

Nici măcar nu știu ce fac aici. Adică nici măcar nu știi cine sunt.

Te-ai rugat și ai crezut toată viața în Dumnezeu, nu ai făcut niciodată nimic greșit și iată-te.

Ești cea mai bună persoană pe care o cunosc, și eu sunt cea mai rea.

Tu ești bolnavă psihic, iar viața mea este perfectă. Explică-mi asta?

(Mama răspunde)

Uneori diavolul le permite oamenilor să aibă o viață fără probleme pentru că nu vrea ca ei să se îndrepte către Dumnezeu.

Păcatul tău e ca o celulă de închisoare, cu excepția faptului că e draguță și confortabilă și nu pare să fie vreo nevoie de plecare.

Ușa e larg deschisă până când, într-o zi, timpul se termină și ușa celulii se închide. Și dintr-o dată...este prea târziu.

Nu te supăra dragule, dar cine ai zis că ești?

Plecând de la această discuție purtată între o mamă plină de credință, dar bolnavă și fiul acesteia un om cu o situație financiară foarte bună, sănătos și totuși fără credință. Putem dezbate o temă interesantă între atei și credincioși.

Aud meru în jurul meu oameni ce se plâng că nu au fost sau nu sunt ajutați de Dumnezeu. De cele mai multe ori ateii au fost creștini, dar și-au pierdut credința după un anumit impas din viața lor. Ce nu au înțeles ei este faptul că în viață fiecare trebuie să își ducă crucea, care la unii este mai mare și la alții mai mică. Acum ateii se răzbună pe credință din cauza neputinței lor de a trece peste anumite trepte din viața lor.

Se spune că răul este arma cea mai puternică a ateismului, împotriva credinței creștine. Așa și este, deoarece existența răului  ne duce la întrebarea : „Dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, de ce permite răului să existe?”. Răspunsul este simplu...liberul arbitru. Din punct de vedere creștin, Dumnezeu tolerează răul temporar, pentru ca într-o zi, cei care aleg neconstrânși să îl iubească, vor locui cu El în Rai, eliberați de influența răului. Cu alte cuvinte, intenția Lui Dumnezeu privind răul este ca într-o zi să îl distrugă.

De regulă ateii nu cred în moralitate absolută. Dar dacă un ateu este înșelat, mințit sau furat sigur va acționa ca un creștin și va spune că astfel de acțiuni nu sunt morale. Și totuși ce bază are el?  Pentru creștini punctul cel mai important este moralitatea, ce constituie binele și răul, o linie dreaptă ce îl duce direct la Dumnezeu.

Sunt convins că un ateu ar veni să spună: „Deci spui că avem nevoie de un Dumnezeu ca să fim morali? Că un ateu moral este o imposibilitate?”

Nu, dar fără Dumnezeu nu este un motiv real să fii moral. Nu există nici un standard pentru ce este un comportament moral. Pentru creștini: minciuna, trișatul, furatul sunt interzise.

Dostoievski spunea: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis.” Și nu doar permis, dar fără rost. Totul ține de alegerea ta: crezi sau nu crezi!

Ateii cred că se eliberează prin renunțarea la religie. Ei consideră religia un virus mental pe care părinții  l-au transmis din generație în generație copiilor lor. Creștinismul pentru ei este cel mai rău virus ce se furișează încet în viețile tuturor, în momente de slăbiciune, boală sau neajutorare.

Hai să vedem totuși finalul povestioarei, în care mama bolnavă îi răspunde fiului: „Păcatul tău e ca o celulă de închisoare, cu excepția faptului că e draguță și confortabilă și nu pare să fie vreo nevoie de plecare. Ușa e larg deschisă până când, într-o zi, timpul se termină și ușa celulii se închide. Și dintr-o dată...este prea târziu.”

Mulți dintre noi credem că suntem credincioși, dar cu timpul uităm de credință. Avem o viață frumoasă, avem bani, sănătate, case, mașini, ne plimbăm și toate acestea ne ocupă timpul. Credința nu mai are loc în timpul nostru, iar acea ușă despre care se vorbește în povestioară  se va închide. Atunci toate lucrurile frumoase pe care noi le avem vor dispărea. 
Adesea am văzut oameni necredincioși, ce ajungeau în situații critice și îl rugau pe Dumnezeusă îi ajute!...Cum zicea mama omului de afaceri, „Și dintr-o dată...este prea târziu!”

Eu am un mesaj simplu pentru voi legat de această poveste, iar voi singuri trageți ce concluzie doriți din el:

Pentru orice lucru există o clipă prielnică

Și timp pentru orice grijă de sub cer.

Timp este să te naști și vreme să mori;

Timp este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Timp este să rănești și vreme să vindeci;

Timp este să dărâmi și vreme să construiești.

Timp este să plângi și vreme să râzi;

Timp este să suferi și vreme să te bucuri.

Timp este să arunci cu pietre și vreme să le strângi;

Timp este să îmbrățișezi și vreme să fugi de îmbrățișare.

Timp este să agonisești și vreme să cheltui;

Timp este să păstrezi și vreme să arunci.

Timp este să rupi și vreme să coși;

Timp este să taci și vreme să vorbești.

Timp este să iubești și vreme este să urăști.

Este timp de război și vreme de pace.

Source: thinkwelllivewellnow

Călăuza realității

Călăuza realității

- Privește în adâncul cuvintelor -

M-am născut dintr-un ou. Gălbenușul era soarele, iar albușul se prelingea pe trupul meu transformându-se în cel mai frumos râu. Am urmat cursul râului. Un vânt plăcut îmi mângâia părul. M-am lăsat dus de el și am ajuns pe o câmpie. Acolo erau morile de vânt, iar fluturi uriași țineau locul elicelor. Îmi continui drumul și văd un hamac realizat dintr-o coajă de banană. Mă așez în el închid ochii și visez. Imaginea unui copil ce plutește, legat cu o sfoară de un nor. Norul se sparge și mă trezesc. Pământul se cutremură. Trei elefanți cu capul în formă de saxofon alergau spre mine. Concertul de jazz îmi încălzea auzul. Închid ochii și visez. Zece porumbei albi mă ridică către nori. Porumbeii dispar și eu cad. Mă trezesc și văd în fața mea o casă. Acoperișul se deschide și din interior se ridică o balerină. Începe să danseze, iar la final îmi arată cu degetul către cer. O barcă plutea cu catargul în jos. Cerul era marea, iar norii erau valurile. Totul în jurul meu se topea. Ceasul se topea. Timpul se topea. Un fier de călcat netezea nisipul. Merg pe urma lăsată de fierul de călcat. Căldura îmi provoacă o stare de leșin. Printre pleoape văd că se apropie un individ cu picioroange. Închid ochii și visez. Doi copaci cu trupuri omenești pluteau într-o coajă de ou. Se țineau în brațe și priveau către nicăieri. Oul se sparge, iar copacii se izbesc de pământ și mor. Mă trezesc și văd o cioară ce stă pe umărul unei fetițe și mușcă din ea. Mai merg și văd cum peste un pian cade un cal. Văd oameni ce au ceasuri în loc de ochi. Văd tristețe și durere. Văd o scară și o ușă. Aleg să urc pe scară. Nu puteam să trăiesc în lumea lor.

Source: Suprarealism

Suflet ancorat

Capitolul 10 - Anexa 3
Suflet ancorat

Mă trezesc. Deschid fereastra și privesc cerul. Un fum dens și negru parcă acoperea Pământul. Culorile dispăruseră, iar aerul monocrom mă îneca. O liniște asurzitoare se revărsa peste mine. Un nor de păsări se formează deasupra mea. Străzi pline de oameni, dar totuși goale. Mă simțeam diferit într-un ocean de la fel. În colțul străzii zăresc un bătrân ce cânta la vioară. Voiam cu orice preț să aud sunetul corzilor atinse de arcuș. Nu auzeam nimic. Bătrânul se uită la mine, îmi zâmbește și îmi spune: „trăim vremuri grele copile, totul a dispărut! Atunci când sufletul dispare și lucrurile frumoase din viața noastră dispar.” Mă uit atent la oameni. Dintr-o dată văd cum cutia lor toracică se deschide. Sufletul era captiv în propriul trup. Ancora neputinței nu îl lăsa să evadeze. Reflexia vitrinei unui magazin îmi arată propriul suflet ancorat. Cad în genunchi. Cad pe brânci. Izbesc cu fruntea asfaltul. Îi cer iertare bătrânului. O lumină puternică mă orbește. O arsură parcă îmi arde plămânii. În zare văd o pasăre ce duce o ancoră spre soare. Muzica începe să cânte.

Source: ingberg

Coșmar sau realitate?

Capitolul 10 - Anexă 2 

Coșmar sau Realitate?

    

Intru în sală, toate scaunele sunt pline de oameni ce privesc în gol la spectacolul de păpuși. Tema spectacolului este viața. Stau nedumerit și gândurile mele o iau razna. Cum viața poate fi reprezentată de păpuși?

Oamenii aplaudă reprezentația, văd zâmbete false și trupuri lipsite de substanță. Sufletul meu este cuprins de un fior al singurătății. Dintr-o dată păpușile își îndreaptă privirile către mine. Au simțit că nu fac parte din spectacol, eram împotriva credinței lor! Hipnoza practicată de păpușari nu reușea să mă cuprindă.

Pulsul începe să îmi crească, iar inima parcă vrea să îmi iasă din cutia toracică. Încerc să fug. Din sală se aude o voce robotizată. Nu ai unde să fugi, trăiești în propriul coșmar. Aceasta este realitatea, ești doar un trup pe acest pământ, sufletul tău îmi aparține.

Pentru o clipă era să îi cedez. Mi-am zis: acești oameni au nevoie de suflete, nu pot trăi înconjurat de cadavre! Și totuși...

Ultima zi de viaţă. Roiesc toţi pe lângă mine, mă spintecă din priviri. Sunt speriat de moarte. Pe uşă intră mama. Cu ochii-n lacrimi îmi cuprinde-n palme obrajii palizi şi-mi spune: „Zâmbeşte fiule, totul a fost un vis. ”

 Oare?

Source: ingberg

Proza schimbării

Capitolul 10 - Anexă

Proza schimbării

Zac întins pe un pat, scrijelind cu unghia peretele mucegăit. Totul îmi este familiar, aşternutul de sub mine e rece, eu sunt rece, iar orice sursă vie de căldură nu mai există. Văd în jurul meu sertare pline cu oameni morți, ca într-o morgă, dar nu, eu sunt acasă, vechea mea casă. Preferam morga, aş fi înţeles măcar de ce mi-e frig.

Se face noapte și alerg prin camere imaginându-mi că sunt într-un film de groază. N-am luat-o razna, doar m-am plictisit. Sunt paznicul unui cimitir din care nimeni nu vrea să renască.

 E trei dimineața și eu nu știu ce să fac, privesc în gol într-un colț al camerei. Aștept ca ceva să mă scoată din transă. Caut gândurile dispărute cu înfrigurare, încălzit de o febră sinistră. Le găsesc pierdute și goale, resemnate ca mine. Deschid fereastra și privesc spre cer, o lumină îmi intră în ochi. Un luceafăr mă cheamă la el încercând parcă să mă salveze de ceva!

Realizez că sunt într-o relație complicată cu viața.  Deocamdată aștept cuminte, la rând, să fiu îmbrăcat. N-am vrut să intru. Puteam să jur că înăuntru, pe masă, o parte din mine murise deja.

Simt nevoia să strig, sentimentul de neputință mă obligă să renunț, tot ce odată am iubit acum s-a transformat în scrum. Încep să strig cât mă țin puterile, dar nimeni nu își dă silința să mă asculte, acest sentiment de frustrare întărește în mine dorința de răzbunare.

Mă aude și pe mine cineva? Voi ăștia în costume negre care vă tot holbați la mine sunteți surzi?

Nimeni nu e surd, toți aud ce spun, doar că lipsa lor de curaj i-a transformat în statui și este prea târziu pentru ei să mai poată face ceva! Mi-am propus să îi ajut...

Am început cu soldățeii din copilărie, aliniați pe trotuar. Apoi cu pisica din curte, legată de gard. Acum exersez cu oameni. Într-o cameră rece. Toţi mă ascultă fără să clipească. Le recit, le spun poveşti. Uneori fac glume. Proaste. Umorul meu îi lasă rece.

 Am înteles și eu, într-un sfârșit, să nu iau nimic cu mine. Las chiar și câteva organe aici. 

Source: Morgue

Viața este floare sau rizom?

Capitolul 10

Viața este floare sau rizom?

Carl Gustav Jung spunea în cartea Amintiri, vise și reflecții că: „viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care traiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea își are sălașul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește - o apariție efemeră. Dacă ne gândim la devenirea și dispariția infinită a vieții și culturilor, ni se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub eterna schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.”

Jung vede viața împărțită în două planuri, unul interior (spiritual) și unul exterior (real). Mai mult acesta consideră că circumstanțele interioare sunt net superioare celor exterioare. De ce crede Jung acest lucru? Deoarece experiențele exterioare nu pot înlocui experiențele interioare!

Eu mă regăsesc în ceea ce spune Jung mai ales din punct de vedere al problemelor care apar pe parcurs în viața noastră. Mai exact, când nu există un raspuns și o soluție din interior la complicațiile vieții, acestea nu spun până la urmă mare lucru.

            Aici vreau să amplific ideea de importanță acordată problemelor, noi ne axăm în mare parte pe problemele vieții exterioare și nu realizăm problemele ascunse în interiorul nostru, care în mare parte sunt cauza celor exterioare!

Consider că ajungem la un anumit nivel de înțelepciune când reușim să avem o viață săracă în evenimente exterioare. Legat de asta Jung spunea că: „Nu pot istorisi multe despre ele, căci mi s-ar parea ceva vid și lipsit de substanță. Eu mă pot întelege pe mine doar prin întâmplările lăuntrice.”

Problema majoră este că nu toți suntem capabili să simțim și trăim întâmplările lăuntrice! Toți avem acei „pereți despărțitori” între real si spiritual, anumite persoane au pereții transparenți fiind capabili să își trăiască viața prin vis, iar marea majoritate a indivizilor au zidul format din pereți foarte groși fiind imposibil să își vadă interiorul.

Aici totul depinde de inconștient și de puterea de a crede în vise, ba mai mult de a reuși să folosești visele în scopul dezvoltării tale și perceperii fluxului vieții.

De ce am ajuns să vorbesc despre inconștient? Deoarece acesta este ca o lamă cu două tăișuri, are partea sa inofensivă ce te ajută să îți cunoști interiorul, dar are și latura macabră care furnizează marea problemă a secolului în care trăim: nevrozele!

Jung spunea despre inconștient că: „ne înşelăm dacă credem că inconştientul este ceva inofensiv care poate fi transformat în obiect de jocuri de societate. Desigur, el nu este primejdios în orice condiţii; dar de îndată ce apare o nevroză, aceasta e un semn că în inconştient există o acumulare de energie, adică un fel de încărcătură care poate exploda. Aici se recomandă prudenţă.”

            Văd în jurul meu tot mai mulți oameni stresați, oameni ce dețin o cantitate uriașă de energie negativă în inconștient. Totul se datorează stilului de viață și modului de gândire, care pune accentul pe jocurile elitei ( realizare în plan social – un plan social lipsit de valori spirituale).

            „E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial. Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întâmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămân inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume. Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de insesizabilă.” – Jung

            Un robot nu poate trăi într-o lume misterioasă, pentru a funcționa el trebuie să trăiască într-o lume cunoscută. Ce suntem noi pâna la urmâ, oameni sau roboți? Prin asta ne diferențiem de ei, prin puterea de a vedea dicolo de obișnuit, prin faptul că înțelegem și punem întrebări!

            Dar, noi mai punem întrebări? Pe noi nu ne mai interesează lucrurile misterioase doar cele banale și care se pot calcula exact! Realisum exagerat a devenit marea problemă a dezvoltării noastre ca specie. Avem dezvoltare tehnologică dar substața vieții se află în misterioasa lume a irealului!

Source: Suflet în oglindă

Punctul maxim al decadenţei

Capitolul 9

Punctul maxim al decadenţei

            Acest capitol pleacă de la o poveste ce ne arată că orice acțiune a noastră pe care o facem cu rea voință se întoarce împotriva noastră. Mai mult de fiecare dată când încercăm să câștigăm ceva fără să muncim acel lucru se dovedește a fi de două ori mai dificil de obținut.

„În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lasă gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!

Dar cum să facă ? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!

Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.

Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:

- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare ? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ...

Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:

- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere ? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!

Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi ca altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.

În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, singuri se înșală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!” - Sursa

Aceasta este marea noastră problemă, ne plângem tot timpul că în jurul nostru lucrurile nu merg, dar nu ne gândim niciodată care este cauza acestor probleme. Chiar noi suntem cauza problemelor din societate, din cauza noastră lucrurile merg prost!

Dacă cei de la conducere încurajează anumite practici neloiale prin legislația oferită și barierele impuse în piață, asta nu înseamnă că noi ceilalți trebuie să uităm de orice principiu moral!

Tot mai des aud în jurul meu că: „în ziua de azi, fără să furi sau să încalci legea nu ai cum să supraviețuiești”, sunt economist și înțeleg perfect mecanismul pieței, dar asta se întâmplă deoarece toți s-au învățat să fure și nimeni nu mai are în sânge principiul moralității și respectului față de semeni.

Și când vorbesc de moralitate nu mă refer stric în plan profesional, mă refer la toate planurile posibile! Moralitatea a dispărut complet și asta nu anunță un viitor prea strălucit.

„Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă dreptate a avut marele jurist francez Maurice Hauriou, când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi şi libertatea.

Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învăţătură tinerilor care poate că nu înţeleg de ce desfrâul şi dezordinea sunt potrivnice libertăţii şi de ce morala e o condiţie esenţială a existenţei ei.” (N. STEINHARDT)

Azi, ştiinţa se ocupă de eliminarea inhibiţiilor morale; mass-media, de transformarea faptelor rele în fapte comune de viaţă, iar statistica măsoară gradul de libertate al unei naţiuni după gradul de absorbţie a faptelor imorale. Iar politica desăvârşeşte procesul, transformând, prin legislaţie, nebunia în normalitate!

Trebuie să avem o minte deschisă și să nu cădem în extrema opusă, eliminarea inhibițiilor morale, din punctul meu de vedere este un lucru bun mai ales pentru tineri, dar promovarea excesivă a imoralității face din România un popor primitiv.

Empatia, cooperarea, corectitudinea, reciprocitatea – grija faţă de bunăstarea celorlalţi, par a fi trasături pur omeneşti. Însă aceste trăsături le găsim mai des la animale și mai puțin la oameni.

Cei care au citit puţină istorie ştiu că pierderea libertăţii a fost întotdeauna rezultatul unei imoralităţi devenită colectivă. În Sodoma şi Gomora nu erau nici măcar cinci oameni drepţi și nu a durat mult până la punctul maxim al decadenţei.

Cei care ne conduc promovează imoralitate prin toate formele ei deoarece un om imoral este un om corupt, iar un om corupt înghite toate minciunile elitei! Un om moral își iubește țara și compatrioții și luptă împotriva decăderii acesteia!

„Moralitatea este un izvor necesar al guvernării populare.”- George Washington

Source:tim flach